Greaţa, stare existenţială absolută?

Eu dacă aş alege să fiu altcineva, aş alege să fiu Faust!

Ca şi entitate, imi doresc să ajung să fiu un Faust neînţeles. Caut fericirea…pe cea absolută, cea sortită neantului! Îl indiviez pe Faust, pentru că a avut tot ce şi-a dorit, toate dorinţele i-au fost implinite, dar el, orb fiind a murit fericit. Vreau să fiu şi eu oarbă, ca să pot trăi intensitatea cu care el a rostit : „Opreşte-te, că eşti prea frumoasă !”. Dacă văd, ce rost mai are? Vreau să închid ochii şi să trăiesc la intensitate momentul fericirii mele absolute, nu vreau să simt nimic raţional, nu vreau să am conştiinţă, nici remuşcări, vreau să fiu doar fericită!

Am o mare povară pe umeri, sunt condamnată să fiu liberă! …. Dar cine a pomenit ceva de libertate? Am zis că vreau să fiu fericită, nu liberă! Libertatea îmi îngrădeşte unica mea şansă de a fi fericită …. încă odată Faust mă învinge!

Totul este sortit golului veşnic …. „Ce s-a creat, nimicul îl răpeşte”, apare Mefisto. Nu sunt tristă … dar nici fericită … începe să apară îndoiala: dar…….? Ideea că toate actele mele de fericire sunt sortite neantului nu mă face să ma simt fericită … însă în mod curios nu mă întristează, în sinea mea ştiu că tot ce e frumos, durează puţin!

Cum rămâne cu fericirea mea absolută? Mă simt atât de departe de ea … încep să reflectez, ma apropii fără să vreau de raţiune… de conştiinţă. Nu vreau să o fac, însă ma simt silită de propriile mele gânduri limitate de om care deţine liberul arbitru. Trebuie să aleg ce e mai bine pentru mine, trebuie să fac o alegere, sunt liberă şi lipsită de scuze! Voi fi responsabilă de orice alegere pe care o voi face … vai … câtă filosofie doar pentru că vreau să fi fericită. Dar dacă aleg, să nu aleg? Da … ar fi şi aceasta o alegere … deja începe să-mi crească indicarul fericirii, am scăpat de o povară, aceea de a alege! Mai rămâne să scap de libertate…

Încă odată, ce norocos este Faust! A muri fericită şi oarbă este tot ceea ce-mi doresc ! Apare din nou Mefisto, de data asta nu-mi propune să-mi vând sufletul, pentru că îi este teamă că va fi salvat la final, aşa cum a fost salvat şi cel a lui Faust. De data asta, îmi inserează ideea că nu voi putea fi niciodată fericită dacă nu am conştiinţă de sine. Conştiinţă de sine? Ce e aia conştiinţă de sine? Mefisto mă lămureşte că pentru a fi fericit trebuie să plăteşti un preţ, iar pentru ca această condiţie să fie îndeplinită, trebuie să ma conştientizez pe mine. Acest răspuns mă contrariază şi-mi îngreunează şi mai mult situaţia … dar pe de cealaltă parte, e portiţa mea de scăpare. Bine, iau conştiinţă de mine şi garantez că după ce voi putea spune “Opreşte-te, că eşti prea frumoasă !” voi plăti un preţ…. la alegere..

Nu-mi pasă că actele mele sunt sortite uitării, trecutului, neantului….de ce mi-ar păsa ? Nu vreau decât să trăiesc o singură clipă de fericire absolută, asta înseamnă că sunt alienată ? Nici Faust nu a fost complet înstrăinat de el şi de societate, pentru că în sinea lui el considera că face un bine. Eu voi încerca să-mi bine numai mie, nu-mi pasă de restul lumii ! Dar ar mai fi o condiţie… vreau sa fiu oarbă ! Vreau să trăiesc clipa cu intensitatea cu care a trăit-o si Faust ! ….Mefisto m-ar putea ajuta…

Mefisto ma asigură că eu în momentul acesta sunt deja oarbă ! Oarbă ? Oarbă? Încep să simt vârful fericirii, nu gândesc, nu conştientizez, nu sunt raţională!

Dar preţul fericirii care este?

Explore posts in the same categories: Eseu

Tags: alegere rationala, clipa, existentialism, Faust, fericire absoluta, gol vesnic, Greata, Mefisto, neant

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.