Am intalnit si oameni fericiti

Uneori vreau sa cred ca nu inaintez in zadar in varsta, desi am trecut doar cu cativa ani peste 20,  constiinta imi spune ca imbatranesc.  Fiecare zi imi pare o aventura, viata insasi devine simpla,  chiar daca inca mai scot samburii din boabele de struguri nu uit sa-i pun deoparte grupati langa celelalte boabe. Mi-a fost furat ceva luna trecuta, dar am capatat intelegere. Am pierdut un prieten, dar am castigat alti 10 (cu gandul ca ar fi putut fi 11). Resping idei dar culmea, le inteleg! Am descoperit ca-mi place sa calatoresc si sa vorbesc cu oamenii, incep sa ma aplec asupra problemelor lor si incerc sa le impartasesc din cunostiintele mele.

Sunt intrebata deseori cum imi traiesc viata. Mereu evit sa raspund, ba mai mult imi imaginez cum ar putea fi, dar nu spun adevarul. Niciodata nu spun adevarul, traiesc in aparente … ma tine pe linia de plutire. Unii ar spune ca sunt ipocrita, eu as raspunde doar ca ma iubesc. Cred ca sunt incapabila sa discut despre mine. Nu cunosc ceea ce sunt, dar mi-ar placea sa stiu cum esti tu, prin tine ma oglindesc, ma  face mai puternica.

Cu toate astea, consider ca sunt inconjurata de niste persoane minunate care ma ajuta zi de zi. Multumesc lui M care ma determina sa ma redescopar in fiecare zi. Multumesc lui A. care imi readuce aminte cu fiecare ocazie de ce am ales schimbarea in loc de stabilitate. Multumesc B. pentru ca imi arati de ce nu trebuie sa devin ca ceilalti. Multumesc lui V. pentru ca traieste si imi pune zambetul pe buze de fiecare data. Multumesc A.l.  pentru ca ai crezut in mine, pentru ca ma sprijini si ma sustini in ideile mele ciudate . Bineinteles, multumesc R. pentru irationalitatea cu care privesti viata.

Zilnic cu parere de rau constat ca oamenii ca mine se imputineaza, ori cei care mai sunt se zbat in a deveni ceea ce nu vor ajunga. Cu siguranta cand vor disparea toti eu nu voi mai fi aici. Nu pot lua viata asa cum imi vine, refuz sa cred ca nu exista decat o singura directie.

Am intalnit si oameni fericiti, dar nu aici.

Maktub

In serile ploioase din septembrie, in pragul inceperii scolii, imi aduc aminte adesea … de cum era … adica de cum eram. Nu prea diferita de acum, da parca mai ratacita si/ sau mai indragostita de viata aveam teluri inalte si sperante . Nu intelegeam de ce oamenii sunt asa cum sunt, nu le intelegeam stilul anosm de a-si trai viata, nici acum nu inteleg, de unde atata suferinta in privirile oamenilor? Am uitat sa zambim sau suntem un popor trist ? Am intalnit si oameni fericiti … care iti zambesc pe strada, care te ajuta daca te impiedici sau care iti ofera un umar pe care sa plangi, dar nu aici. De ce-ul ma obliga sa dau explicatii pe care nu doresc sa le expun, nici macar aici. Intotdeauna am evitat sa intervin in viata mea cu metodele de investigatie pe care le-am invatat vrand, nevrand in anii mei de studiu. Am incetat in a mai avea asteptari de la oameni, insa nu am incetat in a spera, ca poate intr-o zi deosebita de primavara lumea asta, pana acum neinteleasa de mine, va deveni limpede si usor de deslusit.

Nu cred in destin, dar cred in intamplari. Odata ce am reusit sa ma pierd ca intr-un labirint pe strazile Vienei, incercand timp de 2 ore sa-mi dau seama unde sunt si cum am ajuns acolo, ma gandesc ca asemeni ei si viata imi va rezerva intamplari care mai de care mai surprinzatoare pentru a putea striga: viata mea este captivanta, nu vrei sa iei si tu parte la acest spectacol? Invitatia nu e deschisa decat pentru o singura persoana.

Ce utopie! Vise si oameni pe aceeasi scena cu un decor mereu schimbator! Oare? Iti este menit un singur destin care pe frunte iti e scris, iei mana si iti conduci viata asa cum ai apuca o roaba de cele doua manere ? Prea simplu de inteles pentru un om sofisticat si prea greu de digerat pentru un suflet pierdut.

Frumusete ? Pentru ce … aspectul se vinde totusi bine, la pret bun, dar daca cumparatorul e un idiot cu doua creiere, opera de arta sfarseste aruncata pe o bucata de mobila prost asortata din viloiul ridicat in 7 zile. La ce …. da, ne place frumosul, ii place ochiului ce-l priveste dar creierului ii displace si-l arunca in cutiuta neagra in numai doua secunde de la imprimarea ei pe retina. Se cheama subconstient, si va iesi la iveala cu prima ocazie cand cutia se va umple, e doar o notiune de timp pana cand vor crea un adevarat haos in mintea si corpul omului.

Lume, diferita mai esti!

“Arunca-te in larg, n-ai sa te ineci”

Cred totusi ca sunt geniala. Adica de ce sa nu fiu? Cum spunea Noica, 1 % inspiratie, 99% transpiratie, cum se descopera genialitatea? Din cei 22 de milioane de romani din ceasul de fata, se afla 22 de tineri, adica unul la un milion cu inzestrare absolut exceptionala. Cum aflam care sunt cei 22 de tineri? Pai … cei mai curajosi si intelepti tineri sa faca un pas in fata. Eu fac un pas… candidatul la genialitate este invitat sa transpire. La inceput pe degraba … pe urma pentru putin. Ceva voci spun sa nu ma indepartez prea mult de mal, asta daca vreau sa-mi fie bine. Intervin incetul cu incetul oameni care imi pun piedica, oameni reci care incearca sa ma inghete si oameni care ma fac sa renunt. Eu totusi raman pe loc, nu ma duc in larg dar nici nu revin spre mal.  Daca ar avea doua perechi de lanturi ar incerca cu tot dinatinsul sa ma  opreasca asemeni unui vapor caruia ii arunci ancora in larg. Am un vis.. unul mare… acela de a lasa ceva atunci cand nu o sa mai fiu, un nume pe o scandura, un vers intr-o carte prafuita, o vorba pe un blog nefrecventat de nimeni. Vreau sa se uite cineva si sa-si aduca aminte de mine,  ignoranta oamenilor reci, nu vreau sa trec  …

Daca ar exista macar un om, sa se uite macar intr-o singura secunda…. Daca ar exista un singur om care detine puterea de a vedea … ceea ce altii in ani de privit nu reusesc …

” Dar antrenorul este din alt aluat, indragind si el, ca un parinte, pe tanar, ii spune: ” Arunca-te in larg, n-ai sa te ineci”. Ai stat prea mult pe margine ai ai vazut oameni innecandu-se din pur egoism, tu  indrazneste si arunca-te!

Ritmurile elementare

“Inainte de primul razboi mondial, Yvonne Blondeal, fata ministrului Frantei la Bucuresti, s-a dus sa petreaca, impreuna cu alti tineri din societatea inalta, cateva zile la o mosie prin Arges. Acolo, cine stie cum, a cunoscut un tanar taran de care s-a indragostit si cu care s-a maritat. Tatal ei, care in perioada neutralitatii noastre a jucat la Bucuresti un rol diplomatic de prima importanta, a plecat apoi urmandu-si in alte tari prestigioasa cariera, iar ea a ramas toata viata in satul din Arges, unde a trait ca o taranca de la noi.

Incercati sa va reprezentati nu numai nemaipomenitul scandal moden, dar mai cu seama viata pe care a dus-o de atunci acesta femeie, fara toaletele, parfumurile si balurile high-life-ului in care fusese crescuta ca domnisoara. Toata viata a muls vaca, a muncit ca orice taranca, a mancat mamaliga si ceapa in loc de stridii si homari, a umblat legata la cap cu basma si prababil desculta si nu a mai vorbit decat ( cu accent parizian) o romaneasca invatata usor, caci dragostea e profesorul cel mai bun. A mai vorbit frantuzeste o singura data, dupa al doilea razboi mondial, caci intamplarea a facut sa treaca prin satul acela o doamna din Bucuresti, fosta prietena din tinerete, careia i-a marturisit ca viata i-a fost foarte grea, dar de o fericire fara seaman.

Fara indoiala, tanata frantuzoaica s-a dat acestui barbat dintr-o nebunie, fara sa-l cunoasca: n-avusese in nici un caz cand si cum sa afle cu ce fel de om se condamna la perpetua inlantuire. Desigur, in primele luni, in primele veri si in primele ierni, totul trebuia sa-i fi parut de o noutate exaltanta, dar au trecut decenii in care nimic sau aproape nimic din tot ce invatase si pretuise inainte nu mai avea rost.

Ca dupa treizeci de ani si mai bine sa declare ca a avut parte de o fericire fara seaman, inseamna nu numai ca barbatul acela o fi fost un om destept si bun ( care, oricum, nu se poate sa nu fi intrecut totusi din cand in cand masura, cu vorba ori cu fapta, cum se intampla, dupa bautura), dar inseamna mai ales ca universul in care a patruns i-a oferit o implinire absoluta, axata pe valori fundamentale si desfasurata in consonanta cu marile ritmuri firesti ale vietii elementare…”

Alexandru Paleologu ” Bunul simt ca paradox” 2005

Trei secole de singurate

Solutii…

Ma declar pe deplin responsabila de persoana mea, de identitatea mea si de actele mele. Nu cred in drepturile omului, nu cred in carta ONU, nu cred ca suntem egali, nici daca ne-am stradui nu am reusi. E simplu… sunt eu si… restul… am liber arbitru, fac ce ma taie capul caci sunt direct responsabil.

Am liber arbitru, dar n-am constiinta de sine. Sunt eu si inca un eu in afara mea, acum…. pot prinde constiinta doar de eul din afara mea, caci fac greseli, iau decizii si nu le pot justifica. Te caut cu disperare pe tine…. dar nu ma pot gasi nici pe mine. Traiesc in iluzii, deziluzii, depresii si impresii. Un eu in cautarea altui eu… asta da dilema si a naibii de dificil de lamurit. Mai esti si tu, un “tu” patologic, modern care se zbate intre doua usi fara maner. Nici acum nu a aflat ca manerul se afla in interiorul lui, culmea are si puterea in mana de a alege ce usa sa deschida, dar el nu stie… Ma gandesc sa-l ajut eu… dar el ma pune pe stand by. Zice sa astept…

Asteptarea … maladia mea, rabdarea…. dusmanul meu. Te pot astepta… 5 minute…? Tu… tu vrei 300 de ani de asteptari, ce fac eu cu 3 secole de singurate?
5 minute imi par un veac, o ora imi pare un mileniu… tu vrei 300 de ani ?

Daca imi garantezi fericirea… te astept!

Alta… altul…alteritate ?

Alteritate, la ce bun ? Pot primi un raspuns pertinent la ce foloseste alteritatea in conditiile societatii actuale? Ne individualizam,  eu ca si individ ma raportez la ceilalti prim prisma mea, a socializarii mele, a educatiei si a autoeducatiei mele, nu ma privesc prin ochii celuilalt. Il caut, uneori cu disperare, pe celalalt, constat la un moment dat ca il am. Dupa putin timp imi dau seama ori ca m-am inselat prima data si ca de fapt nu-l am, ori constat ca nu-l vreau si ca vreau pe altul. Odata avut pe altul, realizez ca nu este ceea ce vreau si incep sa caut prin ceilalti. Vine si teoria alteritatii sa-mi spuna ca oamenii nu pot trai singuri si mai mult sa-mi spuna ca un om nu poate trai toata viata cu o singura persoana. De ce ? Motivele sunt plauzibile, avem alternative, avem pe altii, avem din ce alege. …Revenim la alegeri… pai alegerile le facem prost, cum imi dau seama ca ceea ce aleg, aleg bine ? Sa zicem ca ma gandesc (bine de tot) inainte si….. iau decizia corespunzatoare, dar ce ma face sa cred ca decizia nu poate fi eronata? O decizia eronata imi poate schimba viata (in rau), o decizie calculata mai putin, adica luata pe moment, pripita, imi arata ca probabilitatea ca sa gresesc este foarte mare (psihologic vorbind). Atunci ce fac ? raspuns: iei o decizie pripita.

De cand s-a inventat conceptul de singuratate sociala ma simt mai bine. Stiu ca sunt mai mult oameni care se simt precum eu, singura intr-o multime. Sunt eu si multimea, astfel daca imi calculez sansele cum trebuie, pot chiar sa trimit sageti de la mine catre fiecare om din acea multime si astfel cautand si cautand poate pana la sfarsitul vietii imi gasesc si eu o persoana potrivita mie si accept intre timp si ideea alteritatii.

Alteritatea imi spune ca nu exista suflete perechi, adica imi desfiinteaza ideea ca 1+1= 1, imi zice ca 1+1 chiar fac intotdeauna doi. Conceptul de “doi” ma trimite la diferentiere, la schimbare si mai putin la egalitate si intreg. Ying si yang nu pot exista in conditiile actuale, pentru ca doi oameni vor fi intotdeauna diferiti, si astfel ei nu vor ajunge niciodata sa se cunoasca cu adevarat, pentru ca insasi natura umana este schimbatoare si va cauta in permanenta noutatea, ineditul, “altceva-ul”. Nu putem trai singuri, dar nici impreuna! Nimic nu e trecator, dar nici vesnic! Nimic nu e absolut, dar totul poate fi relativ.

Abis … chiar daca…

Exista un gol … un vid care ia proportii cu fiecare zi ce trece. Cad … intind mainile si ma arunc  de sus … si cad  in infinit, nu exista capat, margini de care sa ma agat. Ce senzatie! Ma cufund intr-o mare de vise … golul ma doare, ma apasa, imi roade sufletul si ce a ramas bun din mine. Vidul nu-l pot umple cu toate frumusetile pamantului, el nu stie decat sa se extinda.

Ma uit in jos dar nu se vede nimic. Privesc in sus, vad cerul, ma orbeste asa ca las privirea in jos. Bratele mi-au obosit, am zis ca zbor dar iluzia ca nu am realizat nimic imi creaza certitudinea ca traiesc parca impinsa de cineva. De cine? De unde sa stiu de cine, daca nu stiu de ce? Cum sa aflu de ce-ul daca nu stiu ce ? Degeaba stiu ce daca nu stiu cum…

Ce paradox, acum cand am descoperit ce-i fericirea absoluta apare golul care ma macina. Nu-l pot umple cu toate fericirile pamantului. Ma ghideaza un dor de moarte  de tine, am o dorinta nemarginita de a trai in nestiinta. Dar vidul imi controleaza existena … ma apasa … ma doare. Probabil asa arata sfarsitul, e totusi dureros de dulce !

Chiar daca …

L’ annèe surprise…. 2009 !

Je sais Dieu que tous mes actes sont destinées jusqu’à au fond au néant, au vide ! Je ne m’attend plus à rien, je ne demande plus qu’un homme habitue peut donner. Toutefois, je veux simplement de vivre et être heureuse tant que je vis. Néanmoins, ne m’interprète mal mes intensions, je ne te veux pas jamais, tu n’es pas le mien, moi aussi … je ne suis pas le tien … je veux seulement quelques minutes de joie ensemble. Tous passent mais les mémoires restent … la beauté de la vie m’intéresse spécialement !

Finalement rien n’a plus le sens véritable, depuis qu’il passe … donc allons pour vivre le moment, … et d’essayer le plus possible de connaitre la bonheur !

Pour cette année-la je désire paix, calme, intelligence, pouvoir et patience. Cependant ne pas oublier de sourire, d’aimer et de connaitre.

À plusieurs années !

Wild Rose, le 5 janvier 2009

Patetici din toate părţile, uniţi-vă în România!

Despre sociobiologia pateticilor….

Partea I

Renegare şi ură … Cine sunt? Sunt Nimeni! TU cine eşti? Tot un nimeni ? Să trag concluzia că existăm când de fapt nu existăm? Eşti nimeni, înseamnă că nu exişti! Exist pentru că urăsc … te urăsc, mă urăsc, vă urăsc, ne urâm!

Nu vă vreau, mă plictisiţi …. sunteţi nişte animale vorbitoare … Tăceţi! M-am săturat să vă aud glasul care mă oribilează, sunetul vocii voastre e ca scrâşnitul dinţilor, ca frâna unui tren, ca ţipetele porcinelor când sunt tăiate. Nici darul vorbirii nu vă face mai puţin dispreţuitori! Trăiţi degeaba, consumaţi oxigenul în van, poluaţi atmosfera fără a produce ceva în schimb. Trăiţi ca să mâncaţi, mâncaţi pentru a vă sătura, vă săturaţi ca să simţiţi că trăiţi. Jalnic de-a dreptul … animale şi nimic mai mult!

Faceţi sex precum animalele, vă satisfaceţi din plăceri ultime, hedonişti inapţi şi fără judecată ce sunteţi, vă urăsc pentru ceea ce faceţi , pentru ceea ce sunteţi şi pentru ceea ce sunt eu în compania voastră! Vă reneg, mă reneg şi pe mine pentru că mă asemăn vouă.

Sunteţi nimeni! Nu sunteţi demni nici măcar de pronumele nehortărât care vă caracterizează, cuvântul v-a creeat pe voi, nu voi pe el. Regeţi şi ţipaţi precum vitele, mâncaţi şi beţi ca porcii, vă satisfaceţi dorinţele ca şi câinii de pe stradă, semânaţi ură şi zăzanie şi cultivaţi rodul muncii voatre: prostia.

Care este originea voastră? Nu cunosc nici un animal din care să vă trageţi, niciun animal nu vă revendică! Sfidaţi legile naturale ale animalelor, produceţi ură şi prostie, sădiţi sâmburele nesiguranţei şi al inconştienţei …. sunteţi patetici!

Adunaţi-vă undeva, de preferinţă aici, în România şi faceţi un bine omenirii, sinucideţi-vă!

Sisif sau Narcis? Eseu despre iubirea de sine

Eu= om de ştiinţă

Sine= un aventurier

Două personaje mitologice, două alegeri greu de luat … totuşi au ceva în comun: pedeapsa. Mă zbat între aceste două alegeri şi nu ştiu ce mi-ar plăcea să fiu mai mult, frumoasă şi blestemată sau fericită şi pedepsită?

Personajul lui Camus este fericit, împlinit cu sarcina sa de a impinge veşnic stanca uriaşă, iar Narcis moare de durere pentru că nu poate ajunge la chipul tânărului care se reflectează în râu. Ce tragic! Şi totuşi pare mai legitimă … frumuseţea?! … îl aleg pe Narcis ! Ideea de a iubi ma impulsionează, ea e ceea care mă ţine în viaţa, iubirea …. iubirea …de sine … ce poate fi mai frumos decât să te iubeşti?

Un lucru insă, mi se pare greu de îndeplinit: cum să ajungi să te doreşti? Cum aş putea eu transpune toate acestea în prezent astfel încăt toate actele mele să le leg de dorinţa aprinsă de a fi cu mine? Sunt geloasă! Nu vreau să mă iubească nimeni, pentru că mă simt că mă trădez, vreau să fiu numai eu şi cu mine ( mă iubesc, însă tot nu mă doresc). Mă întorc la origini…revin la Narcis, şi mă întreb: Ce a făcut Narcis când a aflat că el este tânărul chipeş din oglinda lacului ? răspuns : A murit de tristeţe !

Nu vreau să mor, ar însemna să pun capat acestei iubirii de sine care mă satisface, mă face să ma simt dorită, iubită. Moartea din nou nu este o soluţie pentru mine, eu vreau să trăiesc cu mine, nu să dispar în negura morţii. Câtă tristeţe! Eu vreau să mă doresc şi mai mult, să mă iubesc şi mai mult decât s-a iubit Narcis, dar nu ştiu cum să fac. Cred că îmi lipseşte ceva … oare să fie înţelegerea? Puţin probabil din moment ce eu iubesc să fiu neînţeleasă … nu e asta. Îmi lipseşte oare raţiunea? Nu ar avea cum, în dragoste nu există raţiune! Atunci cred că imi lipseşte împăcarea cu sinele, adică cu tine. Vreau să cer ajutorul lui Sisif, el a trăit o veşnicie fericit cu povara sa, deci presupun că el o să-mi dea răspunsul pe care eu îl aştept.

Sisif, cel mai răbdător, iubitor şi fericit dintre personaje, îmi zice că un aspect important este să începi să te cunoşti, să-ţi descoperi eul colectiv: „raportează-te la celelalte persoane!”. Să fie oare faptul că nu mă cunosc? Vreau să ma doresc dar nu ştiu cum să mă cuceresc? Mă simt contrariată, dar nu neg faptul ca nu-mi cunosc limitele. Unde sunt şi unde vreau să ajung nu cunosc, cunosc doar ceea ce vreau….. vreau să mă doresc, vreau să traiesc numai eu şi cu mine. Este acesta un început bun ?

Ce zice omul de ştiinţă ? Mă autoevalueaza ca făcând (eu) o comparaţie socială între mine şi Narcis. Narcis nu a fost ales ca şi etalon în mod întâmplător, eu mă regasesc similară şi relevantă cu el. Il imit, pentru că eu cred cam reprezintă, mă vad prin prisma lui.

Ce zice aventurierul ? Iubeşte-te pe tine şi pe nimeni altcineva ! Fii egoist, uită de ceilalţi, şi atunci vei ajunge sa te doreşti ! Fără Sisif, fără Narcis, fără ştiinţă…. doar tu !

Răspunsul ? Căştigă din nou sinele…..