După Alain Minc , astăzi există o opoziţie covârşitoare între realitatea societăţii franceze şi ceea ce gândesc, de pildă , politicienii despre conceptul de societate. Pentru a demonstra această opoziție, Minc consideră că este necesar a se face referiri detaliate la tema structurii sociale şi a compoziţiei societăţii franceze dintr-o perspectivă europeană, pentru ca în același timp să admită că grupurile de lobby şi minoritare au devenit singura forţă conducătoare reală a societăţii franceze.
Scriitor, eseist influent şi puternic mediatizat , cu un spirit liberal accentuat, autor al unui număr foarte mare de lucrări , Alain Minc este mai ales autorul cărţii de interes sociologic intitulată „Epistole către noii noştri conducători”(2002) , carte care a generat numeroase controverse în rândul cititorilor din întreaga lume și care abordează opoziția tocmai menționată. Dintre lucrările lui Alain Minc[1] menționăm – « Le Nouveau Moyen Âge« (1994) ,« La mondialisation heureuse » (1997) « www.capitalisme.fr » (2000), « Épîtres à nos nouveaux maîtres »(2002), « Les Prophètes du bonheur : une histoire personnelle de la pensée économique », (2004) , »Ce monde qui vient »( 2004) şi cele mai recente Le « Crépuscule des petits dieux »,( 2005) şi « Une sorte de diable : les vies de John Maynard Keynes » , ( 2007)
Cartea „Epîtres à nos nouveaux maîtres”(„Epistole către noii noştri conducători”) prezintă , analizează , compară şi critică în acelaşi timp clasa mijlocie , clasă conducătoare care ar include în Franța, după cum putem observa şi din titlurile celor zece capitole , și grupurile de lobby , feministele , homosexualii , comunitariştii , ONG-urile , antiglobaliştii sau antiamericanii.
Print-o abordare eseistică şi polemică, pe care o remarcăm încă din primele rânduri ale cărţii , Alain Minc face o descriere a Franţei de astăzi , o Franţă ce ar fi dominată de minorităţi conducătoare , de un puternic spirit antiamerican şi de politicieni „ale căror ton şi vocabular seamănă cu demagogia din anii ’30 …”. Vigoarea şi dinamica stilului său par că încearcă să ne trişeze simţurile , ademenindu-ne să credem că autorul intră într-o polemică cu aceste grupuri minoritare. În realitate scopul principal al lui Alain Minc este de a le găsi minorităţilor un sens şi de a încerca să intre în dialog cu ele. Prin stilul său extrem de critic la adresa „majorităţii” conducătoare, reprezentată de clasa mijlocie, autorul intră într-un joc unde ajunge să ridice şi să răstoarne argumentele minorităţilor, însă nepoziţionându-se de nici o parte a baricadei.
Asemeni lui Minc , Jacques Attali, un foarte cunoscut eseist şi scriitor francez , critică în multe articole şi cărţi Franţa , întrucât aceasta s-ar afla în momentul de faţă înscrisă pe o direcţie greşită şi ar fi pe cale să-şi piardă „puterea spirituală” .Ca şi Minc , Attali pune accentul pe grupurile minoritare din Franţa şi în numeroase articole îşi pune problema cum sunt tratate aceste grupuri în interiorul societăţii , însă fără a se arăta tot atât de optimist ca Minc. Comunitarismul reprezintă pentru el o ameninţare pentru Franţa .Semnalmentele comunitarismului ar fi : „ o lege a parităţii politice acordată pe sexe , un colectiv de asociaţii care reclamă punerea în aplicare a cotelor pe origine etnică etc”[2]. Franţa se află într-o direcţie greşită pentru că face discriminări legate de etnie , „un cetăţean trebuie să fie caracterizat după viitorul său şi nu după origine”[3]. În cele din urmă, ajunge la concluzia că prin comunitarism se va ajunge la un răspuns greșit la întrebarea:” Cum putem evita ca inegalitatea dintre clasele sociale să nu se transforme în inegalitatea dintre grupurile etnice?” Lipsa de respect în Franţa fată de grupurile etnice este foarte frecventă , mai ales datorită faptului că „o foarte mare parte a legilor şi decretelor cadrului legal nu sunt puse în vigoare şi mai mult de jumătate dintre acestea ar putea fi sancţionate pe motiv de lipsă de respect”[4].Este vorba în principal despre minorităţile ale căror drepturi sunt încălcate de legile impuse de majoritate.
Spre deosebire de Minc , Attali are o altă viziune asupra minorităţilor din Franţa , el nu le consideră conducătoare pentru că discursul majorităţii încă este cel care se impune şi se afirmă.
Revenind la Épîtres à nos nouveaux maîtres, motivul central al acestei cărţi ajunge să fie argumentul conform căruia clasa mijlocie , grupurile de lobby şi minorităţile devin dominante în societatea franceză întrucât ideologia acestora a devenit dominantă .Odată cu aceasta autorul consideră că putem vorbim despre noii conducători ai lumii. Puterea se va muta astfel de la clasa majoritară a „rău – gânditoriilor”(les mol-pensants) spre grupurile minoritare, primii ajungând într-un sfârşit să abdice în faţa clasei mijlocii mai cuprinzătoare. Astăzi minorităţile vorbesc despre un „noi” super-inclusiv, căci „noi, iluzorii dominatori de ieri , am devenit dominaţii de astăzi”. Clasa mijlocie , clasa care deţine astăzi puterea materială, domină nu numai întreaga societate, ci şi puterea spirituală.
În analiza structurii sociale a societăţii franceze , Minc porneşte de la premisa că această clasă mijlocie a devenit „apanajul rău-gânditorilor”. Rău-gânditorii vom fi astfel „noi” toţi , cei care nu gândesc , cei care nu au o ideologie proprie şi care încearcă să o împrumute fără ruşine pe a altora. În viziunea autorului, termenul de „noi” este folosit cu două înţelesuri , primul include „elita ruşinată” de spiritul liberal şi al doilea pro-europenii , care ar corespunde clasei mijlocii extinse. Aceasta din urmă a avut răgazul de a se dezvolta din punct de vedere economic pentru că s-a dezvoltat „în ritmul creşterii economice”. Odată cu această creştere , clasa mijlocie şi-a fabricat instrumentele intelectuale ale dominaţiei sale ideologice. Statul „tată al clasei mijlocii” şi opinia publică au fost cei care au asigurat coeziunea clasei mijlocii şi, într-un final , dominaţia sa. Minc remarcă faptul că structurile de clasă , dar şi ierarhiile sociale au devenit mai imobile şi oferă o mai mare inegalitate de sanşe şi condiţii de viaţă. A avut loc o „împingere subită a individualismului” care s-a realizat odată cu apariţia la cele două extreme ale spectrului social a minorităţilor de o parte şi a valorilor comune de cealaltă parte. Aici intervine întrebarea autorului : „ mai putem face parte din partea de sus sau din cea de jos în cadrul aceleiaşi clase?” Ca urmare a apariţiei subite a ceea ce se numește procesul individualizării , probabil că răspunsul va fi că nu se mai poate, mai ales că există posibilitatea ca şi reprezentarea claselor sociale să nu mai fie una corectă.
Primul capitol este dedicat în întregime „rău-gânditorilor” care au devenit „soldaţi ai clasei mijlocii”.”Noi” , electronii opiniei publice, apreciază Minc, suntem cei care „facem faţă unui sistem de valori” şi care „împărţim angajamente fugitive”.”Noi” , clasa rău-gănditorilor, „dăm curs liber emoţiilor noastre şi ne limităm impulsurilor de moment”. Alain Minc invită „rău-gânditorii” la o reflectare mai profundă asupra condiţiei lor şi ca o clasă majoritară ii invită să se interogheze asupra pozitivităţii lor : „noi suntem incapabili să gândim într-o manieră pozitivă” căci am abdicat de două ori „odată în faţa grupurilor dominante şi odată în faţa ideilor pe care acestea le vehiculează”. Comunitatea va ieşi victorioasă în faţa societăţii devenind astfel un obiect în faţa căruia ne închinăm. Vorbim aici despre consecinţele „erupţiei identităţilor etnice ori sexuale în spaţiul public”, care au făcut ca această clasa mijlocie să se sfărâme într-o multitudine de grupe , subgrupe , minorităţi sau ONG-uri. Noii învăţători şi conducători vor deveni toate ideologiile acestor minorităţi sau ONG-uri care pretind că domină.
Clasa majoritară a devenit rău-gănditoare în primul rând pentru că a acceptat încă de la bun început totul din partea noilor stăpâni , iar în al doilea rând din cauza lipsei unei ideologii dominante cu care s-ar putea identifica.
Mai departe , în cazul feministelor şi homosexualilor , se poate spune că au o influenţă vizibilă care determină ceea ce consideră autorul „corect din punct de vedere politic” ( le politiquement correct).Victoria feministelor este mai mult decât legitimă şi strălucitoare numai dacă ne uităm în marile şcoli şi universităţi unde femeile monopolizează menţiunile şi primele poziţii , sau în firme şi magistraturi , unde femeile sunt majoritare. Minc afirmă : „să fii femeie nu este nimic , nici esenţă , nici destin, însă, pentru majoritatea femeilor, acest nimic înseamnă totul”. Regulile după care se ghida societatea s-au schimbat , mentalităţile s-au modificat , dinamica emancipării femeilor coincide mai ales cu intrarea în forţă pe piaţa forței de muncă, dar şi cu rezultatele bune la învăţătură.Diferenţa dintre sexe nu ne-a luat prin surprindere , căci „odată ce am acceptat maniera prin care se derulează filmul la care asităm astăzi , odată ce am acceptat diferenţa cardinală , celelalte diferenţe sunt legitime”.”Paritatea reprezintă maniera de a lăsa natura să dicteze dreptul , maniera de a da sens existenţei sexuale”. Minc este de părere că acest drept absolut este şi cel care legitimează dorinţa femeilor de a avea un afront direct cu bărbaţii , iar dacă acest lucru se va împlini , atunci putem vorbi şi despre existenţa „elitelor feminine”.
Minoritatea homosexualilor este într-o permanentă căutare a unei identităţi care să o definească şi care să-i ofere un anumit mod de viaţă , asemenea tuturor celorlalte minorităţi. Problematica lor apare atunci când vor începe să ceară „drepturi extreme” , dreptul la căsătorie , adopţie sau inseminare. Pe de cealaltă parte, se află dreptul la diferenţă , care oferă posibilitatea homosexualilor să se constituie într-o clasă mijlocie din in ce mai liberală.
În cazul organizaţiilor non-guvernamentale lucrurile stau puţin diferit , Alain Minc nu se referă la ele ca organizaţii in sine , ci critică într-un mod constructiv persoanele care fac parte din ONG-uri , numindu-le „antreprenori”. Aceştia din urmă sunt apărătorii drepturilor omului, ale drepturilor individuale , colective sau sociale. Ei pun în discuţie adevăratele probleme, formulează întrebările şi găsesc şi soluţii şi răspunsuri la ele. Antreprenorii vor impune mereu primii paşi spre rezolvarea problemelor, Minc ii caracterizează ca „persoane inovative , dinamice , gata să consacre energia lor spre constituirea unor asemenea organizaţii”. Indivizii din ONG-uri sunt astfel: „profesionişti , idealişti , revoluţionari in materie de noi lupte”. Ei au contribuit la „apariţia conceptului de guvernare” şi au devenit stăpâni în arta de a ameninţa politicienii. În acest caz, se poate spune că Minc vorbeşte despre o elită conducătoare a antreprenorilor? Sau poate despre o guvernare „din umbră” a societăţii civile? Putem prospecta acest lucru atât timp cât Alain Minc se rezumă a numi partidele politice “organizaţii anemice în care militanţii au mereu un mandat electoral”. De remarcat este aici critica pe care autorul o aduce partidelor politice franceze şi implicit elitelor politice pe care le numeşte “egoiste , incapabile , profitoare şi corupte”. Atunci când discută despre (neo)populism , acuză elitele politice că “işi urmăresc numai propriul interes , că sunt surzi , narcisişti şi rupţi de realitate”.
Întreaga clasă politică a fost pervertită de către populism , iar meseria de politician se devalorizează , semănând cu”rentierii de altădată cu propria lor piramidă”. e lângă partidele politice , Minc păstrează un ton critic şi in ceea ce priveşte sindicatele , ai căror membri , la fel ca politicienii , sunt “detectori ai unor poziţii instituţionale”, cu alte cuvinte nimic nu este gândit spre binele societăţii , indivizii nu pot trece dincolo de urmărirea interesului propriu. Însă , graţie ONG-urilor, s-ar fi reuşit să se realizeze ceea ce înseamnă altruismul şi morala.
Evenimentele din 11 septembrie 2001 au reprezentat o manifestare a unei revolte născute din inegalităţile a ceea ce numim astăzi globalizare. Globalizarea, după Minc, ar fi organizată de o mână conducătoare a unei minorităţi. Chiar evenimentele din 11 septembrie au fost organizate de o minoritate etnică şi atunci se poate spune că discursul lui Minc nu pare a fi hazardat. Teroarea este un mijloc prin care o minoritate poate conduce sau se poate arăta mai puternică decât cea majoritară. Când se referă la evenimente de factura celor din 11 septembrie, autorul se referă la manifestaţiile antiglobalizare (antimondializare) , care sunt realizate în special de organizaţiile de stânga sau extremă stânga. Discursul antiglobalizant al autorului merge până la ideea renegării ştiinţei, numind-o inutilă sau periculoasă , aducând în centrul atenţiei exemplul culturilor agricole distruse cu “metodă” sau al produselor agricole modificate genetic.
Un alt aspect important al capitolelor dedicate noilor conducători este reprezentat de fenomenul antiamericanismului. Sociologul Richard Senett spunea despre antiamericanism că înseamnă “a dispreţui americanii mai mult decât aceştia merită”. Critica nu trece dincolo de limitele dispreţului, însă Minc preferă a se situa puţin deasupra situaţiei , afirmând că un democrat nu va fi niciodată anti-American. Pentru Minc, ideea de democraţie este asociată cu americanismul , căci odată ce se spune da Europei trebuie să se spună da şi Americii! Francezii care sunt proamericani sunt şi cei care sunt deschişi globalizării , 41% dintre ei se declarau ca fiind simpatizanţi , pe când 50% se declarau neutri.
În final , Alain Minc , adresează o intrebare “rău-gânditorilor” , celor care au fost“ipotetic bine-gânditori” (les bien-pensants) şi anume dacă o să poată vreodată să scape din servitudinea intelectuală a clasei de mijloc .Răspunsul însă nu e uşor şi până într-un anumit punct aceasta rămâne o întrebare retorică. De când clasa majoritară s-a transformat într-o clasă „rău-gânditoare” , cutia Pandorei s-a deschis , iar din aceasta „au ieşit noi conformisme”. Şansa de a recăpăta „autonomia ideologică” dominantă a rău gânditorilor ar fi tot mai mică, însă autorul preferă să se folosească de o altă alternativă – „Conducătorii de astăzi nu vor fi şi cei de mâine”.Minc încearcă spre finalul cărţii să se situeze undeva între cele două clase, pe de o parte încurajând iniţiativele noii clase mijlocii , iar pe de cealaltă parte apărând interesele clasei majoritare „rău-gănditoare”. Întrucât clasa majoritară se află în postura în care ea nu mai poate să obţină o proprie părere, autorul se întreabă „care sunt alegerile „noatre”(ale clasei majoritare n.n.) ? Să ne supunem în faţa conformismelor noastre sau să încercăm să ne negociem autonomia ideologică? Ca răspuns nu ne rămâne decât o utopie : să reinventăm o nouă viziune asupra lumii pe care noi să o putem opune noii clase mijlocii”.
Cartea lui Alain Minc este ilustrativă în mare parte pentru societatea franceză contemporană cu problemele şi ideologiile ei. Totuşi, ea demonstrează necesitatea unor înnoiri în analiza socială , dar şi în sistemele de guvernare care sunt încă dominante în cele mai multe ţări europene. Ca atare, lectura integrală nu poate fi decât benefică.
[1] Alain Minc este de profesie consilier financiar , în prezent este preşedintele Consiliului de Supraveghere ( pentru concurenţă ) şi al Societăţii lectorilor „Le Monde”.S-a născut la 15 aprilie1949 la Paris. In ianuarie 2008 a devenit comandant în Legiunea de onoare , în contingentul Ministerului culturii şi comunicaţiei din Franţa. Volumul la care se fac referiri în continuare este Epîtres a nos nouveaux maîtres, Paris, Grasset, 2002.
[2] Jacques Attali , „La France entre deux morts” , 25 mai 2000
[3] ibidem
[4] ibidem
